Uitasem si de blogul asta...creat acum ceva timp intr-o invalmaseala de sentimente contradictorii, cu scopul de a-mi elibera mintea...si il reciteam...si dadeam din nou "PLAY" unor gremlini proaspat evadati dupa o grea penitenta...
S-au intamplat atatea intre timp...atatea cu care nu as fi fost de acord nici intr-o mie de ani daca m-ai fi intrebat...
Dar nu m-a intrebat nimeni. Fiecare si-a luat partea. Si eu. Eu m-am ales cu un mare...nimic...
Nu pot sa imi dau seama ce reguli si ce legi se respecta pe lumea asta. Legea compensatiei nu functioneaza in cazul meu, se pare. Simt ca sar din lac in put, si cu cat ma procopseste soarta asta si vede ca pot sa duc, cu atat ma exploateaza mai mult..
Totul e pe dos. Fac lucruri pentru ca asa trebuie, pentru ca asa se cade, nicidecum pentru ca asta mi-as dorii. Ah, cate mi-as dorii...si cat sunt de simple si de frumoase...Numai ca, conform "traditiei de telenovela" pe care viata o respecta, e al dracului de greu sa le obtii. Ca sa nu mai spun ca in primul rand, e greu inclusiv sa le si exprimi, nu care cumva sa tremuri, sa plangi, sa te rusinezi, sa rosesti, sau sa iti lasi prea mult imaginatia sa zboare ca apoi sa revii la o realitate deloc multumitoare, sa vezi ca numai tu ti-ai permis sa visezi, ca numai tu ai crezut cu ardoare ca traiesti intr-un basm, ca numai tu ti-ai dori ca basmul ala sa continue, si sa nu se termine la pagina aia..
Mi-am schimbat locul, insa odata cu bagajele am luat si valiza aia mare cu amintiri, de care orice as face, nu ma pot desparti. Si troncane si bocane, ca nu sunt potolite...nu sunt terminate si inca nu le pot lasa acolo, inauntru, fara aer. Cateodata chiar ele ma ajuta sa respir, eu de ce le-as sufoca? De ce mi-as distruge singurii tovarasi de drum?
E frig, ploua, se lasa si ceata...ce vreme..numai buna de stat pe ganduri si de visat cu ochii deschisi... Am voie, nu?
